Noul Cod civil. Comentariu pe articole

Sunt studenta la Facultatea de Drept si am achizitionat aceasta carte de cand a aparut. Am facut un efort din punct de vedere al banilor, dar am avut incredere in aceasta lucrare, mai ales in conditiile in care manualele in legatura cu noua reglementare sunt in curs de aparitie. Sunt multumita de comentariile, pe care le-am citit - ele fiind scrise intr-un mod accesibil si studentilor, nu numai practicienilor. Ca o concluzie, in ceea ce ma priveste consider ca a fost o investitie buna atat pentru prezent cat si pentru viitor.

Am achizitionat cartea inca de la aparitia ei si sunt incantata de comentariile si explicatiile ptr. fiecare articol in parte. In special la obligatii am gasit raspunsuri referitor la unele probleme neintelese sau intelese gresit de mine. Referitor la institutiile nou aparute in cod sau la cele care au suferit modificari se face o analogie intre VCC si NCC. Spun eu ca merita toti banii si mai mult decat atat. Va mai recomand si Noul Cod Civil vol. 1 adnotat cu doctrina si jurisprudenta - Viorel Terzea. Asta ca o completare.

Interesant ca ulterior intrarii efective pe piata a acestei lucrari, nu s-a mai scris niciun comentariu asupra sa pe site, desi doar pãrerile a posteriori pot avea o minima valoare de ghidare.
Toata lumea s-a grabit a priori sa glorifice aceasta lucrare și poate dupa achizitionare au fost putini (in cel mai fericit caz) dezamagiti.
Cu riscul de a ne atrage oprobiul de rigoare este impardonabil ca o astfel de lucrare sa nu contina jurisprudenta. Ce jurisprudenta ? A statelor de unde legiuitorul national s-a inspirat și/sau copiat un anumit text legislativ sau o cutare institutie.
Pentru a da un exemplu elocvent (deoarece este usor a critica fãrã oferirea unei motivari corespunzãtoare) daca se doreste cu adevarat comentarea NCC fiecare in parte text trebuie comentat minimum minimorum astfel:

Buna-credinþã
Art. 1.170. – Pãrþile trebuie sã acþioneze cu bunã-credinþã, atât la negocierea ºi încheierea contractului, cât ºi pe tot timpul executãrii sale. Ele nu pot înlãtura sau limita aceastã obligaþie.


COMENTARIU

Textul art. 1.170 constituie o reproducere aproape fidelã a art 1375 C.c.Q. care statueazã astfel: ”La bonne foi doit gouverner la conduite des parties, tant au moment de la naissance de l'obligation qu'à celui de son exécution ou de son extinction.”

Dispoziția în discuție este foarte clar exprimatã nelãsând loc la echivoc. Astfel, conduita, spunem noi, a tuturor pãrților implicate, trebuie irizatã de bunã-credințã, atât în etapa precontractualã cât și pe parcursul derulãrii contractului odatã format, în integralitatea fazelor/etapelor sale fãrã nicio rezervã.
Textul este de ordine publicã astfel încât pãrțile nu vor putea deroga de la regula trasatã de acesta, de pildã prin încercarea de a limita sau înlãtura cu desãvârșire obligația de a acționa cu bunã-credințã.

Art. 1.170 trebuie interpretat prin coroborare cu art. 14 C. civ. care reține:
Buna-credințã
1) Orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã trebuie sã își exercite drepturile și sã își execute obligațiile civile cu bunã-credințã, în acord cu ordinea publicã și bunele moravuri.
(2) Buna-credinþã se prezumã pânã la proba contrarã.

Raportul dintre cele douã texte constã în aceea cã, spre deosebire de art. 1.170 care impune o conduitã în concordanțã cu buna-credințã strict în materie contractualã, îmbrãcând nuanțele specifice unui atare domeniu, art. 14 este infinit mai general – dar în același timp generos – aducând imperativul bunei-credințe în exercitarea oricãror drepturi și obligații, mai mult, trasându-i acesteia ”armonia” cu ordinea publicã și bunele moravuri.

În fine, alin. (2) al art. 14 își are ca fundament principii vechi ca și Dreptul, exprimate de pildã prin adagiile: fraus est odiosa et non preasumeda – frauda este odioasã ºi nu va fi prezumatã – nemo praesumitur malus – nimeni nu este prezumat a fi rãu – malum non praesumitur – rãul nu este prezumat – sau quisquis praesumitur bonus – toatã lumea este prezumatã a fi bunã.

Acest aliniat, îngemãneazã același cadru ideatic cu art. 1899 alin. (2) din Vechiul Cod Civil, cãruia, pe bunã dreptate, i s-a imputat topografia sa, acesta fiind plasat la finele Codului, în materia uzucapiunii, când, natural, ar fi trebuit sã se regãseascã în partea introductivã, ca dispoziție generalã.

Buna-credințã constituie o noțiune extrem de fluidã care apreciem cã nu are nevoie a fi ”încãtușatã” în limitele unei definiții, definiție care oricum este extrem de dificil a fi emisã, tocmai prin prisma faptului cã notele esențiale ale noțiunii sunt ”explicate” prin termeni la fel de evanescenți ca de pildã: echitabil, comportament corect, decențã, rezonabilitate, comportament decent, bun simț comun, spirit de solidaritate, onestitate . Cu toate acestea, se poate conchide fãrã nici o urmã de îndoialã a unei greșeli cã, cel care acționeazã în deplinã consonanțã cu ordinea publicã și bunele moravuri este automat și de bunã credințã.

În cadrul mai sus expus, apreciem cã jurisprudența din Quebec va clarifica multe aspecte de interes practic, exact domeniul primordial vizat de prezenta lucrare.

JURISPRUDENȚÃ

1. § 54. În sensul sãu subiectiv, tradițional, conceptul de bunã credințã are douã accepțiuni în cadrul vocabularului juridic. Primul dintre acestea este cel care opune buna credințã relei credințe: este de bunã credințã orice persoanã care acționeazã fãrã intenție malițioasã. Potrivit celui de-al doilea înțeles, buna credințã este ignorarea sau percepția eronatã a realitãții: o persoanã este de rea credințã atunci când acționeazã știind cã face acest lucru într-un mod ilegal sau ilegitim. Aceste douã accepțiuni vizeazã starea de spirit în care o persoanã se gãsește atunci când acționeazã.

§ 55. Codul Civil a consacrat și o a treia accepțiune, respectiv aceea de bunã credințã obiectivã, care prezintã un sens mult mai larg devenind un standard de comportament acceptabil :

Buna credințã a devenit etica comportamentalã pretinsã în materie contractualã (precum și în multe alte materii). Ea presupune un comportament loial și onest. Vorbim atunci de a acționa potrivit exigențelor bunei credințe.(...)
§ 56. Chiar înainte ca și contractul sã se formeze, și chiar dacã acesta nu va fi niciodatã, anumite obligații pot incumba pãrților în conformitate cu articolul 1375 C.c.Q. Responsabilitatea care antreneazã violarea de cãtre o parte a obligației de bunã credințã pe care dispoziția amintitã o impune este, într-un asemenea caz, de ordin extracontractual. Partea care se pretinde victimã a unei atare violãri trebuie sã probeze vinovãția, prejudiciul și legãtura de cauzalitate dintre acestea. – Cour Supérieure du Quebéc, hotãrârea din 8 februarie 2006, Blum-Lussier c. Lirange.
2. § 19. În materie contractualã, buna credințã este acum un principiu general al dreptului nostru civil fiind condificatã mai ales de articolele 6, 7 și 1375 C.c.Q. Aceastã noțiune nu este totuși definitã.

§ 20. Ea are o funcție normativã a cãrui conținut larg, imprecis și evolutiv, face apel, într-o mare mãsurã, la discreția judiciarã.

§ 21. Existã în egalã mãsurã, în cursul negocierilor precontractuale, o obligație de informare a cãrui fundament este aidoma buna credințã. Astfel, un contractant care deține informații pertinente pe care cealaltã parte nu le poate ști, trebuie a i le divulga. Mai mulți factori vor putea varia intensitatea acesti obligații, în special dezechilibrul informațional și accesibilitatea informației. Totul este o chestiune de context. – Cour Supérieure du Quebéc, hotãrârea din 3 mai 2007, Rivest c. Van Houtte inc.
3. § 95 Profesorul Lefebre a scris:
”Principiul bunei credințe intervine, printre altele, sub douã aspecte. În primul rând, buna credințã are ca obiectiv protejarea consimțãmântului și asigurarea cã acesta este clar, în scopul evitãrii sã fie viciat. Pentru aceasta contractanții trebuie a colabora pentru ca sã fie informați cum se cuvine. În al doilea rând, buna credințã tinde a restabili echilibrul între pãrți și a evita ca una dintre pãrți sã exploateze slãbiciunea celeilalte care nu și-a utilizat corespunzãtor puterile de convingere.
Exceptând conceptul de dol clasic, care vizeazã decât a nu uza de manevre frauduloase sau alte artificii în vederea aducerii cocontractantului sãu a contracta, principiul bunei credințe susține în principal douã obligații, fie aceea de a nu înșela pe celãlalt sau de a nu lãsa a subzista o eroare în mintea contractantului sãu, care se relevã adesea ca o obligație pozitivã de a-l informa, precum și aceea de a nu exploata sau de a nu abuza de poziția sa dominantã. Vom constata, printre altele, cã buna credințã a contribuit în mod esențial la lãrgirea noțiunii de dol și la recunoașterea dolului prin reticențã.

Buna credințã pretinde pãrților ca acestea sã se comporte onest și loial fațã de contractantul lor. Buna credințã impune o colaborare între pãrți, care se traduce în special printr-o obligație de informare. Aceastã obligație constituie rezultatul unei îndelungate evoluții a dreptului în materie contractualã la care principiul bunei credințe a contribuit într-o foarte mare mãsurã.
Dreptul este preocupat, din timpuri strãvechi, de uneltirile uneia din pãrțile la un contract care pot avea ca rezultat înșelarea contractantului sãu. El a sancționat mai întâi, prin mecanismul dolului, manevrele frauduloase și înșelãtoria. În ultimii ani, acest concept a fost lãrgit de maniera a include reticența sau chiar tãcerea.
De mai mulți ani, am vãzut a încolți în dreptul nostru mai multe manifestãri a unei obligații de a vorbi, care a fost calificatã ca o obligație de informare. Dreptul civil a evoluat de maniera a zãmisli și accepta cã poate fi la fel de necinstit a ascunde un fapt pertinent contractantului sãu decât a-l minții. Exigențele crescute de loialitate contractualã au contribuit la lãrgirea conceptului clasic de dol și la recunoașterea reticenței dolosive. Tot mai mult, aceastã obligație de informare tinde sã pãrãseascã cadrul restrâns al dolului iar mai mulți autori îi recunosc de acum înainte o autonomie proprie.
De manierã generalã, doctrina și jurisprudența leagã de principiul bunei credințe aceastã obligație de informare. Unele se referã direct la buna credințã ca un fundament al acestei obligații, altele o fac indirect fondând aceastã obligație pe dezechilibrul informațional care existã între pãrți și care provoacã o inegalitate. Trebuie sã determinãm atunci dacã aceastã ignoranțã este legitimã sau nu.
Obligația de colaborare, care trebuie sã existe în momentul formãrii contractului, implicã cã buna credințã va putea impune unuia dintre contractanți a divulga celuilalt informațiile pertinente de care nu a putut avea cunoștințã. Buna credințã a devenit mecanismul privilegiat pentru a combate efectele nefaste ale dezechilibrului informațional între pãrți.
Revine deci contractantului de a cãuta sã obținã informațiile necesare pentru a fi în mãsurã de a oferi un consimțãmânt clar. Doctrina percepe deci obligația de a te informa ca fiind limita obligației de a informa pe celãlalt. A contrario, existã o obligație de informare a celuilalt atunci când este imposibil pentru una dintre pãrți a se informa.(...)
Obligație de a te informa și obligatie de a informa pe celãlalt sunt cele douã fețe ale aceleiași medalii. Astfel, dacã un criteriu justificã obligația de a te informa, opusul va necesita de cele mai multe ori obligația de a informa cealaltã parte. Dacã calitatea de profan a unei dintre pãrți poate impune o obligație de a fi informat, faptul de a fi experminentat în afaceri, un profesionist sau comerciant poate avea ca efect impunerea unei mai mari diligențe în obligație de a te informa.(...)” – Cour Supérieure du Quebéc, hotãrârea din 23 septembrie 2004, Lajoie c. Corp. Inno-Centre du Québec.

4. § 60. Legiuitorul a dorit, prin introducerea conceptului de bunã credințã în relațiile contractuale, sã asigure o anumitã echitate și restabilirea unei justiții contractuale. În acest sens, instanțele sunt chemate sã joace un rol activ și sã aplice cu rigoare criteriul bunei credințe în materie contractualã. Totuși, ele sunt invitate a uza de puterile lor cu înțelepciune și prudențã, astfel cum se exprimã doctrinarii.
§ 61. Pentru a judeca buna credințã, vom adopta un concept obiectiv de bunã credințã care trebuie sã fie acela pe care colectivitatea îl recunoaște la diferite ocazii pentru aceeași situație. În alți termeni, este apropiat atunci sã se aplice criteriul unei persoane raționale, care cunoaște mediul sãu social și care respectã ceea ce este normal și de obicei recunoscut, aidoma urmat de colectivitate ca fiind standardul social.
§ 62. Instanțele pot, în momentul aprecierii conduitei unei persoane, sã ținã cont de natura și de calitatea relațiilor contractuale între pãrți, de tipul convenției, de competența pãrților în domeniu și de desfãșurarea factualã a relației lor.
§ 63. Pe scurt, o parte la un contract nu va putea sã-și exercite drepturile nici sã-și execute obligațiile care îi sunt prevãzute într-o manierã conformã cu legea, fãrã a avea în vedere repercursiunile pe care conduita sa ar putea-o avea asupra drepturilor celorlalte pãrți. Buna credințã se traduce printr-un comportament dictat de bunul simț, echitate și de principiile justiției naturale.
§ 64. De asemenea, trebuie remarcat cã ”buna credințã” comportã mai multe obligații corolare cum ar fi obligația de a informa, de a te informa, de loialitate și de cooperare, care leagã pãrțile în primul rând într-un acord, într-o înțelegere (...). – Cour du Québec, hotãrârea din 18 noiembrie 2002, Métal Gosselin Ltée. c. Poupart.

5. Întinderea obligației de informare a pãrților nu poate fi determinatã în mod general, ci depinde de circumstanțele cazului particular, de maniera în care negocierile s-au derulat, asemenea de intențiile și de cunoștințele participanților. – Curtea Supremã Federalã a Elveției, hotãrârea din 30 octombrie 2002

Dr. Rodica Constantinovici a fost avocatul coordonator al Societatii Civile de Avocatii “Constantinovici, McCann & Asociatii”. Are peste 22 de ani de experienta ca avocat si judecator in sistemul judiciar romaneasc. Si-a imbogatit experienta profesionala in ultimii ani lucrand si ca Managing Associate la biroul Linklaters in Bucuresti, una dintre firmele de avocatura straine care fac parte din asa numitul “magic circle. Este Doctor in Drept din 1998 si detine o Diploma in Law, acordata de College of Law – Londra. Fost secretar de stat in MJ.

pretul e normal,un tratat bun la aprox 1000 de pagini costa peste 100ron,iar aceasta lucrare are 3200.imi poate spune cineva despre rodica constantinovici ce-i cu viata ei?macovei si baias sunt profesori buni

Nu cred ca va fi cuprinsa practica privind noile institutii in acest comentariu, deoarece asa cum spunea si dl prof. Baias in conferintele INM, cel putin 1 an trebuie sa asteptam pana se formeaza o practica pe aceste noi institutii. Dar va fi o carte de achizitionat in viitor.

Sa speram ca aceasta lucrare monumentala o sa valorifice intreaga dotrina care a aparut pana in prezent pe piata juridica (ma refer la doctrina NCC)... asteptam cu interes aceasta lucrare..

Abia astept sa primesc lucrarea ! Va avea un loc de cinste in biblioteca mea juridica

va fi cea mai ampla, mai importanta si mai practica lucrare de drept civil, pe care trebuie sa o aiba fiecare jurist care se respecta pe sine si profesia sa

La 3200 de pagini......sper ca va fi in mai multe volume!

va fi cea mai buna carte de drept civil....cu greu va putea fi depasita....si pretul e pe masura!