Grupul editorial Universul Juridic

Fara indoiala, Ioan Tanoviceanu ramane in istoria dreptului romanesc o personalitate complexa, cu preocupari variate, de la teoretician, dascal, la avocat pledant, dar toate subsumate unei concepții coerente, științifice asupra fenomenului juridic. Ca orice savant veritabil, acorda prioritate ideilor, in raport cu vremelnicele reglementari legale, spiritului dreptului și dreptații in evaluarea și judecarea starilor de fapt. In acest context, el a fost adeptul interpretarii și aplicarii legii din perspectiva principiilor generale și a conceptelor fundamentale care guverneaza materia, dincolo de imperfecțiunile de redactare ale textului legal.

„Desigur, legea chiar absurda – scria prof. Tanoviceanu – trebuie sa fie executata fiindca judex secundum leges non de legibus judicat, insa inainte de a admite ca legea e absurda sau ca textul e rau redactat, trebuie sa luam seama sa nu-i dam o interpretare absurda... Concluziile generale se trag din principiile generale ale dreptului penal și procedurii penale”.

In același context al comentarii unei decizii intr-un caz de speța, el se intreba daca nu cumva acțiunea populara din dreptul roman nu ar trebui sa-și gaseasca locul in legislația romaneasca moderna, prevestind astfel situația acțiunilor colective din dreptul postmodern.

Desigur, opera sa juridica definitorie ramane Cursul din 1912, convertit in Tratat de drept penal și de procedura penala in 1924, care pentru mulți „nu-i un manual pentru a invața dreptul penal, ci o opera de doctrina și dogmatica penala, pentru aprofundarea dreptului penal” (P. Ionescu-Muscel). Nu mai puțin informata despre ideile și practicile confraților sai de specialitate, opera lui Tanoviceanu s-ar deosebi de acestea prin faptul ca el „nu a fost un creator de sisteme penale, ci un creator in analiza acestor sisteme, facand prin aceasta ca opera lui sa fie permanenta vie, prin vioiciunea cu care analizeaza și rapiditatea cu care coordoneaza ideile altora și parerile sale de mare invațat in ale dreptului penal”.

Intr-o apreciere prin delimitare de lucrarile unora dintre contemporanii sai reprezentativi este de remarcat ca și I. Tanoviceanu a facut dogmatica penala, insa intr-un mod cu totul diferit, de exemplu, de școala italiana (Manzini, Mortara, Mayno) sau cea franceza (Boitard, Vidal), deoarece in demersul sau exegeza textului a fost insoțita de considerații de ordin filosofic, critic, istoric ș.a., astfel ca in partea filosofica s-ar apropia de J.J. Haus, din perspectiva critica, de Lucchini, iar din cea dogmatica, de Eugen Florian.

Tocmai din cauza complexitații operei sale, ea ramane mai puțin clasificabila, fara nuanțari importante, in privința școlii de apartenența. Astfel, s-ar apropia de cea sociologica criminala, premergatoare a școlii pozitiviste penale din primele decenii ale veacului al XX-lea. In același spirit, Tanoviceanu s-a pronunțat pentru o specializare mai accentuata, inclusiv din perioada studiilor universitare a celor care „au insarcinarea de a soluționa procesul penal... Dintotdeauna, Ioan Tanoviceanu a fost perceput ca fondatorul științei penale in Romania, precum Cesare Beccaria ori Enrico Ferri in Italia, iar opera sa, considerata a „strabate cu autoritate secole și secole, cat va fi necesara justiția penala la noi”. Caracterul fondator al operei sale a fost perceput și de straini, precum profesorul francez Emile Garçon care, intr-o recenzie consacrata Cursului, remarca: „Multa vreme legislația Regatului Romaniei n-a avut interpreți naționali. D-l Tanoviceanu (...) este un penalist extrem de instruit și foarte competent. Erudiția sa este mare și știința sa profunda. In toate chestiunile, mai ales in cele pasionante și delicate, d-l Tanoviceanu a adus multa lumina. Documentarea istorica, doctrinara și jurisprudențiala este completa și sigura (...) Opera sa este originala și profund personala (...) Savantul profesor din București este un partizan hotarat al doctrinei care atribuie dreptului represiv funcțiunea apararii sociale (...) Volumele sale au o mare valoare științifica”. La randul sau, A. Radulescu afirma categoric, prezentand Tratatul sau din 1924-1927, ca „Este știut ca opera lui Tanoviceanu a fost socotita, cu drept cuvant, pana acum, cea mai buna lucrare asupra parții generale a Dreptului penal”.

Datorita monumentalitații sale, o asemenea opera avea, pe de o parte, sa „sadeasca de la inceput o descurajare in studiile generațiilor noastre tinere”, I. Tanoviceanu fiind „acel mare penalist care formeaza gloria noastra, in domeniul dreptului penal și decepția in parte a penaliștilor ce i-a urmat”, iar pe de alta parte, el a avut pentru pleiada de tineri cercetatori care i-au urmat (printre care: Dongoroz, Pella, Buzea, Traian Pop) „rolul lui Mihai Eminescu in lirica romaneasca, adica interdicția de a cadea sub un anumit nivel teoretic”.