Interviuri 2012

2012 – Anul marilor aniversări ale justiţiei româneşti: - 150 de ani de la înfiinţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 100 de ani de control al constituţionalităţii legilor în România -

2012 se anunţă drept anul marilor aniversări ale justiţiei româneşti: pe data de 2 februarie se împlinesc 100 de ani de la recunoaşterea, pe cale jurisprudenţială, a dreptului justiţiei de a controla constituţionalitatea legilor, la 28 martie vom aniversa 150 de ani de la înfiinţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în luna iunie Curtea Constituţională a României va sărbătorii primele două decenii din existenţa sa. Sunt trei evenimente majore, importante nu numai pentru activitatea jurisdicţională naţională, dar şi ca momente ale istoriei moderne ale statului român, despre semnificaţiile cărora am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Mircea Duţu, Directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române şi reputat specialist în istoria instituţiilor judiciare româneşti. Sub semnătura domniei sale, în curând şi în acest context aniversar, Editura „Universul Juridic” va publica o nouă ediţie, revizuită şi adăugită, a lucrării Istoria Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.

1. 
   Nicolae Cirstea: Stimate Domnule Profesor, din perspectiva evenimentelor pe care le aniversează, 2012 poate fi denumit cu deplin temei „anul justiţiei româneşti”. Ce semnifică împreună/cumulat cele trei momente istorice evocate?
   
   Mircea Dutu: Înainte de toate, ele formează o valoroasă şi inconfundabilă tradiţie, indispensabilă nobleţei şi prestigiului justiţiei din orice ţară,indiferent de vremuri. Cu cât ea este mai îndelungată şi mai consistentă în asemenea fapte de impunere a valorilor şi obiectivelor statului de drept, cu atât obligă, la respect şi consideraţie, iar din partea moştenitorilor legitimi, „de drept”, la continuarea sa, cu acte pe măsură şi, dacă se poate, mai mult decât atât!
   Apoi, fiecare dintre cele trei evenimente evocate marchează un moment istoric, au inaugurat o nouă etapă, majoră ori chiar decisivă în dezvoltarea şi modernizarea justiţiei româneşti şi sunt, am putea spune, reperele cele mai importante de până acum ale istoriei noastre judiciare. În fine, dar nu în ultimul rând, ele reprezintă modelele şi exemplele absolute ale afirmării demnităţii şi profesionalismului magistraturii române, în sine şi în cadrul societăţii noastre. Să ne gândim numai la curajul profesional al celor doi judecători – N. Algiu şi C. Bossie (cel de-al treilea făcând opinie separată) de la Tribunalul Bucureşti, secţia II care, la 1902, într-o situaţie dificilă, controversată deopotrivă juridic şi politic, au decis tranşant, cu valoare de principiu: Puterea judecătorească are dreptul de a cerceta constituţionalitatea unei legi, conformitatea acesteia cu legea fundamentală, şi în caz de conflict între ele să aplice numai pe aceasta din urmă! Astfel spus, în apărarea şi cu aplicarea Constituţiei, Justiţia poate opri abuzul în legiferare al Parlamentului şi excesul în aplicare al Executivului!
   
   Aşadar, trei acte fondatoare pentru justiţia românească, ale căror semnificaţii, chiar dacă concret diferite, converg spre afirmarea aceloraşi idealuri ale modernităţii, autenticităţii şi europenităţii dreptului nostru.

   
   

2. 
   Nicolae Cirstea: În acest context general al unităţii dintre semnificaţiile trecutului şi al învăţămintelor lor pentru prezent, vă propunem să invocăm, pe rând cele trei aniversări. Să începem cu cel mai vechi, şi, poate cel mai important, crearea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urmă cu 150 de ani, mai exact la 14/28 martie 1862...
   
   Mircea Dutu: Într-adevăr, la 28 martie 2012 se împlinesc 150 de ani de când primii membri ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numiţi prin înalt decret domnesc, depuneau jurământul în faţa Domnitorului Al. I. Cuza şi suprema instanţă îşi începea activitatea. Aşa cum remarca întâiul său prim-preşedinte, V. Sturza, în discursul de instalare, Curtea era chemată „a vindeca răul cel mare, care de un timp îndelungat a apăsat ţara noastră: neîncrederea în dreptate”, iar idealul urmărit devenea, astfel, acela de a se ajunge a constata că „Dreptatea domneşte în România”. Totodată, crearea Înaltei Curţi nu s-a redus la rolul de simplă modernizare a sistemului judiciar, ci a însemnat ceva mult mai important: un pas decisiv spre desăvârşirea unirii, reprezentând, iniţial, elementul cel mai puternic de unitate dintre cele două ţări, creştere a autonomiei şi integrare europeană a tânărului stat modern român.
   
   Construită după modelul Casaţiei franceze, Curtea avea trei secţii: prima, a reclamaţiunilor (menită să se pronunţe asupra admiterii în principiu sau respingerii tuturor cererilor, deci cu rol de filtru), cea de-a doua civilă şi cea de-a treia criminală (penală). Se compunea din 25 de membrii, un prim-preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 21 de judecători, câte şapte la fiecare secţie, toţi inamovibili. Parchetul de pe lângă Înalta Curte cuprindea un Procuror general şi trei procurori de secţie, amovibili, şi trebuiau să pună concluzii în toate cauzele, întrucât acestea priveau, fără excepţie, în primul rând „observarea legii”, Casaţia fiind creată „mai mult în interesul legii, decât al persoanelor private”.

   
   

3. 
   Nicolae Cirstea: Care îi era rolul conferit?
   
   Mircea Dutu: Potrivit legii sale de organizare şi funcţionare, promulgată la 12 ianuarie 1861, Curtea se înfiinţa „una singură pentru întregul stat al Principatelor Unite: Moldova şi Ţara Românească” şi avea drept primă competenţă asigurarea aplicării unitare a legii, prin controlul hotărârilor tuturor celorlalte jurisdicţii, pe calea recursului în casaţie.
   O a doua funcţie încredinţată a fost cea de Înaltă Curte de Justiţie, constând în judecarea miniştrilor şi a înalţilor demnitari.
   Ca instanţă disciplinară, ea judeca „asiminea şi pe toţi membrii părţii judecătoreşti şi ai Ministerului Public”, şi avea „dreptu de jurisdicţie exclusivă asupra membrilor ei în pricini penale.
   
   În fine, ca for de dezvoltare a dreptului român, înalta instanţă comunica la finele fiecărui an Ministerului Justiţiei viciile sau neajunsurile ce va fi observat la legislaţia existentă, supunându-le totodată şi atenţiei Domnului, „printr-o deputaţiune din sânul ei, relaţiune motivată şi desluşită, în care se vor însemna reformele ce experienţa le-ar fi dovedit necesare a se introduce în vreo parte a legislaţiei”.

   
   

4. 
   Nicolae Cirstea: Dintre toate momentele unui veac şi jumătate de istorie, care vi s-a părut cel mai semnificativ, mai relevant pentru instanţa supremă?
   
   Mircea Dutu: Toate în care Curtea şi-a înţeles, cu adevărat, rolul şi într-o solidaritate deplină a membrilor săi şi-a manifestat ataşamentul faţă de lege şi dreptate şi, nu în ultimul rând, independenţa faţă de influenţele de orice fel, în frunte cu cele de natură politică. Poate că deosebit de semnificativ din acest punct de vedere este cel care a avut loc la puţin timp după instalarea sa, când suprema instanţă, independentă de conjunctură şi de Înalta Poartă (chiar dacă ţara era încă supusă Stambulului) şi-a afirmat menirea definitorie pentru existenţa sa. Este vorba de procesul „intentat de onorata Adunare electivă” în contra miniştrilor din Cabinetul de la 13 iulie 1860 din Ţara Românească, în frunte cu primul – ministru M.C. Epureanu.
   
   Erau formulate 11 capete de acuzare, precum: călcarea legii electorale, promulgarea legii patentelor, dizolvarea Adunării Elective, înăbuşirea presei, discreditul adus finanţelor publice, întrebuinţarea forţei armate împotriva unor tulburări la Craiova, tulburările de la Ploieşti etc. Cauza s-a judecat la 20 septembrie 1862; procurorul general a arătat că, după toate investigaţiile făcute, nu s-a găsit nicio dovadă în sprijinul acuzaţiilor făcute şi a cerut achitarea inculpaţilor. Curtea a pronunţat achitarea tuturor inculpaţilor. Simţindu-se vexaţi, în şedinţele Adunării Elective, unii deputaţi au criticat decizia, mergând până la a întrebuinţa expresii dispreţuitoare la adresa instanţei şi a pune la îndoială nepărtinirea sa. Exprimându-şi poziţia fermă de independenţă, Înalta Curte se întrunea şi da publicităţii poziţia sa, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 32 din 11 februarie 1863 în care, respingând orice acuzaţie, asigura că „îşi va urma în viitor, ca până astăzi, missia sa, fără a se povăţui de aşte înrâuiri decât de lege şi de conştiinţă, neavând a da seamă de hotărârile sale decât lui Dumnezeu".
   
   În orice caz, indiferent că s-a numit Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunal Suprem sau Curte Supremă de Justiţie, instanţa supremă a reuşit, dincolo de vicisitudinile vremurilor, să-şi păstreze demnitate esenţială locului ocupat în sistemul judiciar al ţării.

   
   

5. 
   Nicolae Cirstea: Fiind (totuşi) la un moment de cinstire, nu este lipsit de interes să evocăm şi personalităţile Curţii...
   
   Mircea Dutu: Cu adevărat, de-a lungul timpului au funcţionat, în cadrul Casaţiei, o seamă de personalităţi ale vieţii publice şi culturale a ţării. Astfel, printre prim-preşedinţii înaltei instanţe, s-au aflat: unionistul Vasile Sturza, poetul Alexandru Creţescu, regentul Gh. Buzdugan, academicianul Andrei Rădulescu, scriitorul Al. Voitin, Profesorul Constantin Stătescu etc. Dintre procurorii-generali, este suficient să menţionăm pe Mihail Kogălniceanu (primul în timp, numit în funcţie, dar care nu a ocupat-o, fiind desemnat între timp prim-ministru!), Al. Papiu-Ilarian sau Dimitrie Alexandrescu. Şi un fapt mai puţin cunoscut: filosoful-jurist Vasile Conta a fost consilier (judecător) în cadrul Secţiei I a Curţii, între anii 1881-82. Desigur, mulţi alţi magistraţi ai primului for judecătoresc al ţării au fost doctori în drept, cadre didactice universitare, au publicat lucrări de referinţă în domeniu.

   
   

6. 
   Nicolae Cirstea: Iată că, la 150 de ani de la crearea instanţei supreme, respectiv la 2 februarie 1912 are loc un alt moment important în istoria justiţiei româneşti: consacrarea, pe cale jurisprudenţială a dreptului Puterii judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor. Cum aţi caracteriza evenimentul şi prezenta importanţa sa?
   
   Mircea Dutu: Bref. : un act fondator pentru instituţia controlului constituţionalităţii legilor în România şi unul dintre rarele cazuri de glorie europeană ale jurisprudenţei noastre, pentru că survenea într-un moment în care puţine ţări admiteau un asemenea control, inclusiv Franţa, modelul nostru din totdeauna într-ale dreptului, iar apoi,inspirându-se de la noi, l-au adoptat multe altele.
   
   Dar să începem cu câteva elemente de context general în materie. La momentul în care interveneau deciziile judecătoreşti respective, la noi nu exista niciun text legal expres în materie. Se pare că în concepţia autorilor Convenţiei de la Paris din 1858, în virtutea căreia s-au înfăptuit marile reforme ale domniei lui Al. I. Cuza (1858-1866), printre care şi cele vizând justiţia, ar fi existat ideea că, afară de Comisia centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Casaţie era în drept să cerceteze constituţionalitatea legilor, dar Constituţia din 1866 nu cuprindea nimic în acest sens. Totuşi, prin ea se creau ceva premise în acest sens: era o constituţie „rigidă”, consacra supremaţia constituţiei şi separaţia puterilor în stat şi cuprindea o „declaraţie de drepturi”. Sub presiunea realităţilor, chiar în tăcerea legii, a revenit justiţiei misiunea să dezlege problema. Mai întâi, prin decizia 190 din 1875, Curtea de Casaţie statua că în faţa a două legi care se contrazic, în speţă legea comunală şi Constituţia – ea trebuind să decidă, va aplica pe a doua, înlăturând prevederile primeia. Tot într-un caz de speţă şi cu un atare caracter, şi tot instanţa supremă, în 1902 conchidea că o dispoziţie legală contrarie Constituţiei este lipsită de efect juridic. Totuşi, numai în 1912, aşadar după 37 de ani de evoluţie jurisprudenţială, în cadrul cărora Casaţia a jucat un rol hotărâtor, aveau să se limpezească şi să se tranşeze lucrurile cu valoare de principiu...

   
   

7. 
   Nicolae Cirstea: În ce a constat momentul 1912 şi care sunt semnificaţiile sale?
   
   Mircea Dutu: Într-o cauză juridică de răsunet în epocă, şi nu lipsită de implicaţii politice (mai precis interese economice convertite în acest sens) „Societatea comunală de tramvaiuri din Bucureşti cu Ministerul de interne şi Primăria capitalei”, aflată pe rolul secţiei a II-a a Tribunalului Ilfov, la termenul din 2 februarie 1912, când se ceruse amânarea judecăţii şi nu se trecuse încă pe fond, tribunalul a ridicat din oficiu, două chestiuni prealabile: dacă avea dreptul să judece constituţionalitatea unei legi şi să refuze aplicarea ei, în situaţia în care ar găsi că e inconstituţională şi, în caz afirmativ, dacă legea din 1911 pentru funcţionarea Societăţii de tramvaie din Bucureşti era conformă Constituţiei. Prin jurnalul (sentinţa) nr. 919 din 2 februarie 1912 tribunalul decidea, pe de-o parte, că puterea judecătorească avea competenţa ca, în caz de contrarietate între o lege şi constituţie, în cauzele deduse soluţionării, să aplice pe aceasta din urmă, fără a avea nevoie de un text de lege expres în acest sens, iar pe de alta că legea din 1911 era neconstituţională, afectând dreptul de proprietate, constituţional proteguit. Problema a inflamat întreaga viaţă juridică bucureşteană şi nu numai. Marii juristconsulţi ai timpului, în frunte cu cei implicaţi direct, ca avocaţi în proces – P. Missir, Take Ionescu, S. Rosenthal, C.G. Dissescu - au provocat în presa judiciară o mare dezbatere pe această temă. S-au solicitat şi obţinut şi două consultaţii pe subiect din partea profesorilor F. Larnaude şi G. Jezé, de la Facultatea de drept a Universităţii din Paris – ambele concluzionând că, dacă dreptul francez nu admitea un atare control, cel românesc îl făcea posibil, întrucât „România se asemuieşte cu tipul de legislaţie constituţională, relativ la chestiunea noastră în care intra SUA, Norvegia şi Grecia”. Iată, aşadar, şi o primă şi interesantă conexiune euroatlantică a justiţiei noastre! Hotărârea Tribunalului Ilfov era confirmată prin decizia din 16 martie 1912 a Înaltei Curţi de Casaţie. „Admirabil redactată”, după afirmaţia marelui constituţionalist Leon Duguit, hotărârea avea să fie publicată şi comentată pozitiv în presa juridică pariziană. Dar competenţa generală a tuturor instanţelor judecătoreşti în materia cercetării constituţionalităţii legilor în litigiile supuse soluţionării, astfel afirmată jurisprudenţial, avea să dureze doar 11 ani, deoarece prin Constituţia din 29 martie 1923, această atribuţie era conferită exclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie...

   
   

8. 
   Nicolae Cirstea: Într-adevăr, un moment de glorie al justiţiei româneşti consemnat şi afirmat ca atare în justiţie. Să încheiem cu cel de-al treilea act judiciar aniversar important al lui 2012: două decenii de funcţionare a Curţii Constituţionale.
   
   Mircea Dutu: Preluat şi de Constituţia din 1938, controlul judecătoresc, prin Înalta Curte, al constituţionalităţii legilor a domnit, cu excepţia perioadei 1940 – 1946, până la Constituţia din 1948, în perioada comunistă vorbindu-se de un control á priori. Constituţia din 8 decembrie 1991 a optat pentru modelul european, kelsenian, al controlului constituţionalităţii legilor printr-un organ jurisdicţional special, unic, reglementând Curtea Constituţională a României (CCR), a cărei organizare şi funcţionare au fost stabilite prin legea nr. 47 din 18 mai 1992.
   
   De-a lungul celor (aproape) două decenii de activitate, CCR s-a afirmat ca un garant autentic al supremaţiei legii fundamentale, a cunoscut evoluţii ale statutului şi rolului său în cadrul statului de drept, şi a dezvoltat o bogată şi relevantă jurisprudenţă. Cum însă este vorba despre fapte şi acte aferente ultimilor 20 de ani, ele nu aparţin încă istoriei, ci sunt simplă actualitate, astfel că nu pot forma obiectul unor evaluări definitive.