Flamura verde slavește Semiluna

Imperiul Otoman a fost o supraputere care și-a manifestat dominația în zona mediteraneeana și care a existat din 1299 pâna în 1922. Inițial, a fost un mic beylik, adica un stat islamic sunnit fondat de turcii oghuzi în nord-vestul Anatoliei. Odata cu cucerirea Peninsulei Balcanice – între 1362 și 1389 – și, apoi, a Constantinopolului – în 1453 –, Sultanatul Otoman s-a transformat într-un megaimperiu, cu capitala la Istanbul, noul nume al fostului centru de unde iradia puterea Imperiului Bizantin.

Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a ajuns la apogeu, devenind un imperiu multinațional, multilingvistic și multicultural, stapânind nu doar Anatolia originara, ci și Orientul Mijlociu, parți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adica o suprafața de peste 5 milioane de kilometri patrați. A fost una dintre cele mai puternice entitați politice și statale ale lumii, țarile europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continua a acestuia prin Balcani și Ungaria (transformata în Pașalâcul de la Buda, 1541–1686), spre sudul Uniunii Polono-Lituaniene. A existat și interes pentru alte spații, concretizat prin expediția spre Aceh din Indonezia, în 1565, și achiziționarea temporara a Insulelor Lanzarote din Oceanul Atlantic, în 1585. Înaintarea Flamurii verzi s-a oprit însa la porțile Vienei în 1529, apoi în 1683.

La începutul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman cuprindea 32 de provincii și numeroase state vasale și tributare. El a întruchipat, cât timp a existat, Califatul, adica statul musulman universal condus de succesorii Profetului Mahomed. Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecința a victoriei Antantei în 1918–1919, când forțele Aliaților, în rândurile carora se aflau și arabii, au înfrânt în cele din urma „Marele bolnav al Europei” în… Orientul Mijlociu. La sfârșitul Primului Razboi Mondial, mare parte a imperiului a fost împarțita între învingatori.