Grupul editorial Universul Juridic

STUDIU INTRODUCTIV

Lucrarea „Principiile procedurei judiciare” reprezinta opera emblematica a profesorului Eugen Herovanu. Daca despre lucrarea „Pagini de practica judiciara și extrajudiciara” spuneam ca, deși nu este cea mai importanta opera, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor, acum suntem datori sa spunem ca ne aflam in fața unei lucrari a carei importanța depașește chiar dimensiunea și vremurile operei autorului. Ideile desprinse din aceasta lucrare, dezvoltate in forme adaptate epocii actuale, se regasesc ca veritabile linii directoare ale procedurii civile in opera altor autori, precum profesorul Viorel Mihai Ciobanu, care au configurat ceea ce este in prezent gandirea procedurala in dreptul roman.

Ce se dorește a fi lucrarea?

In chiar prefața lucrarii, autorul arata ca ne aflam in fața unui curs universitar destinat studenților. Totuși, nu aceasta este caracteristica lucrarii. Accentul cade, de fapt, asupra altei mențiuni facute de autor in aceeași prefața, și anume aceea ca metoda utilizata pentru prezentarea materiei este diferita. Autorul a construit o sinteza a procedurii civile, punand accent pe principiile materiei. In fiecare caz particular, soluția se desprinde in mod natural din principiile procedurii și din spiritul instituțiilor. Reglementarea, adica dreptul pozitiv, este numai consemnarea mai mult sau mai puțin riguroasa a ceea ce deja exista, respectiv consecințele practice ale unui corpus de principii acceptat ca fiind fundamental in dreptul procesual civil.

Ce reprezinta lucrarea pentru dreptul procesual civil roman?

Spuneam ca lucrarea depașește dimensiunea operei autorului. O lucrare poate da dimensiunea operei unui autor, dar cum ar putea sa o depașeasca? In cazul acesta credem ca da. Aceasta pentru ca linia de gandire dezvoltata in „Principiile procedurei judiciare” este cea care a determinat in dreptul procesual civil roman un stil de analiza a materiei. Acest stil a fost ințeles, adaptat și dezvoltat cu succes de regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, care nu numai a format multe generații de juriști, dar și-a pus amprenta asupra noului Cod de procedura civila și a configurat mecanismul gandirii procedurale romane in domeniul dreptului privat.

Lucrarea profesorului Eugen Herovanu consfințește sub aspect efectiv, iar nu numai declarativ, faptul ca procedura civila este o știința, iar nu o suma de reguli. Ea nu se rezuma la prezentarea „formei”, ci explica sursele, logica și dinamica „formei”. Ințeleasa astfel, procedura nu reprezinta numai un joc al formalitaților, in care adevarul se poate pierde, ci, dimpotriva, reprezinta garanția ca ceea ce se va stabili la final ca fiind obligatoriu nu se impune in mod arbitrar, abuziv ori sub imperiul unei impulsivitați emoționale.

Cum și de ce trebuie analizata lucrarea astazi?

Lucrarea „Principiile procedurei judiciare” nu are un corespondent in literatura noastra juridica actuala, dar se incadreaza in tipologia lucrarilor existente in prezent in literatura juridica straina sub titulatura „teoria generala a procesului civil”, insa și cu o componenta semnificativa de analiza a ceea ce astazi numim „instituții judiciare”. Este de ințeles ca analiza cumulata a procedurii civile și a instituțiilor sistemului judiciar are la baza concepția autorului ca, de fapt, denumirea de „procedura judiciara” ar fi preferabila celei de „procedura civila” și ca discutam mai curand de un „drept public” decat de un „drept privat”. Chiar daca aceasta ultima teza nu a fost preluata mai tarziu și de profesorul Viorel Mihai Ciobanu, nu intamplator in tratatul de procedura civila al acestuia iși gasește locul și analiza instituțiilor sistemului judiciar și a partenerilor justiției.

Lucrarea trebuie parcursa pentru a regasi logica primordiala a unor construcții juridice cu care operam adesea, fara insa a le cunoaște originea și parcursul istoric. Gasim raspunsuri la chestiuni particulare care ne framanta astazi, dar numai daca știm sa le desprindem din generalul principiilor. Multe dintre analizele existente iși pastreaza actualitatea, iar altele, care nu mai corespund cerințelor zilei din cauza schimbarilor sociale sau legislative, sunt in continuare de urmarit, pentru ca ajuta sa ințelegem structura dezlegarii unei chestiuni de procedura civila.

Teoria acțiunii civile, amplu analizata de profesorul Herovanu, constituie o sursa de clarificare și incadrare in istorie și tradiție a dispozițiilor actuale referitoare la acțiunea civila, dreptul la acțiune și condițiile de exercitare a acțiunii civile. Spre exemplu, noul Cod de procedura civila, oferind definiția acțiunii civile, se refera la protecția dreptului subiectiv sau „a unei alte situații juridice” (art. 29). Noțiunea de „situație juridica” nu a aparut odata cu noul Cod, deși, este drept, nu era menționata expres in vechiul Cod. In Principii, noțiunea de situație juridica este analizata in cadrul discuției referitoare la drepturile vazute in dinamica lor, in formele ei – subiectiva și obiectiva –, avand aptitudinea de a inlocui, in condițiile aratate, dreptul subiectiv.

Analiza atenta a teoriei acțiunii civile dezleaga chestiuni de teorie, dar și aspecte de pura practica judiciara, a caror soluție simpla ni se ascunde uneori astazi din cauza faptului ca nu mai dam curs și ințeles generalului, fiind acaparați de cazuistica plina de particularitați. Se intreaba de curand in practica ce se intampla daca reclamantul nu invoca tardivitatea invocarii de catre parat a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. O poate invoca din oficiu instanța? Este o chestiune de ordine privata sau una de ordine publica invocarea decaderii din dreptul de a invoca o excepție de ordine privata? Vazand discuția despre raportul dintre acțiune și obligațiile naturale, observam ca soluția este sugerata și trebuie numai culeasa din paginile acestei carți. Chiar daca a intervenit prescripția, dreptul subiectiv exista in continuare, ceea ce inseamna ca exista și dreptul la acțiune, atat ca acesta din urma este condiționat in exercițiul sau de neinvocarea excepției prescripției la primul termen de judecata. Daca invocarea (exercițiul) excepției prescripției nu s-a realizat in termen, atunci dreptul subiectiv este pe deplin consolidat. Daca, mai tarziu, paratul va dori sa invoce prescripția extinctiva, se va afla in fața unui drept subiectiv purgat de efectul prescripției extinctive, iar judecatorul nu va trebui sa invoce din oficiu decaderea din dreptul de a se mai invoca excepția prescripției, ci va respinge excepția prescripției pentru motivul ca exercițiul acțiunii a devenit deplin.

Analiza teoriei acțiunii dezvaluie și mijloacele de a gasi raspunsul la chestiuni uzuale, cum ar fi natura de act de conservare, administrare sau dispoziție a exercițiului acțiunii civile (p. 238), sau la alte intrebari aflate in practica judiciara a zilei. Exista astazi o indoiala: ce aparari poate opune terțul poprit creditorului urmaritor intr-o cerere de validare a popririi? Numai pe cele referitoare la raporturile sale cu debitorul sau și pe cele referitoare la legalitatea executarii? Vedem ca profesorul Herovanu prezinta poprirea ca pe o forma de acțiune subrogatorie sau oblica, spunand, totodata, ca numai in aparența creditorii sunt niște reprezentanți, caci, in realitate, exercita acțiunea in numele și interesul lor (in doctrina, poprirea a mai fost conceputa și ca o forma de opoziție la plata). Mergand in aceasta direcție, ne intrebam de ce nu ar fi indreptațit cel confruntat cu o acțiune oblica sa il confrunte pe creditorul care o exercita cu problema temeiurilor dreptului sau de creanța, pentru ca in acest mod iși poate justifica și calitatea procesuala activa! Evident ca poate! Prin urmare, nu este cu nimic greșit ca și terțul poprit sa se intereseze despre legalitatea procedurii de executare prin care creditorul urmaritor a ajuns la cererea de validare, deoarece aceasta este cea care confera cadrul formal al exercițiului cererii de validare.

O contribuție esențiala la ințelegerea teoriei procesului civil o constituie analiza intreprinsa cu privire la „apararea ca mod de exercitare a dreptului la acțiune”. Aici cititorul trebuie sa aiba in vedere modificarea anumitor concepte și sa distinga cu atenție intre ceea ce este valorificabil astazi și ceea ce deja doctrina și jurisprudența actuala au abandonat sau nu au primit niciodata. Spre exemplu, atunci cand sunt analizate excepțiile, ca modalitați de exercitare a acțiunii civile, autorul le imparte in excepții de procedura, excepții bazate pe lipsa condițiilor pentru exercițiul acțiunii și excepții de fond. In cadrul acestora din urma, enumera atat autoritatea de lucru judecat și prescripția, care in prezent sunt excepții procesuale de fond, cat și veritabile aparari de fond, precum non adimpleti contractus, beneficiul de discuțiune sau de diviziune, dreptul de retenție, excepția nulitații titlului invocat de reclamant etc. Evitarea oricarei confuzii terminologice impune precizarea ca astazi este acceptat ca excepțiile de fond sunt cele referitoare la lipsa condițiilor cerute pentru exercițiul acțiunii, iar nu apararile de fond, care, in virtutea tradiției, pot conține in denumirea lor cuvantul „excepție” sau „exceptio” (in sensul ca nu sunt deduse judecații pe calea acțiunii directe, ci pe cale de aparare). Se observa insa, inca de atunci, tendința doctrinei romane de a impiedica preluarea din dreptul francez a noțiunii de „fine de neprimire” pentru a desemna excepțiile privitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Mai tarziu, intr-o forma asemanatoare, discuția asupra „inadmisibilitaților” era, pe buna dreptate, respinsa de profesorii Viorel Mihai Ciobanu și Gabriel Boroi.

In partea dedicata jurisdicției ca funcție, sunt analizate noțiuni juridice actuale și astazi, folosite in mod obișnuit, dar prea puțin cunoscute in substanța lor, precum diferența intre actele de jurisdicțiune și actele de administrare, contractele judiciare, inglobarea executarii silite in funcția jurisdicționala, distincțiile intre jurisdicția contencioasa și cea grațioasa ori dintre jurisdicția grațioasa (parte a funcției jurisdicționale) și actul administrativ.

In partea dedicata jurisdicției ca organ, regasim chestiuni actuale și astazi. Discuția asupra pluralitații judecatorilor o regasim in propuneri legislative existente și in prezent. Se abordeaza intr-o maniera realista veșnica amagire a celor care cauta dreptatea: juriul sau curtea cu juri; aceasta este vehiculata și astazi ca o soluție pentru o justiție mai buna; este apreciata pentru implicarea societații civile intr-o justiție mai participativa, dar luciditatea ne arata ca „voința societații” și „justiția” sunt doua lucruri care rareori se intalnesc și atunci numai in mod accidental. Cel puțin in dreptul privat, unde factualitatea se intrepatrunde cu legalitatea intr-o maniera greu de distins chiar și pentru juriști valoroși, dar cred ca, in egala masura, și in dreptul penal, soluția curților cu juri ramane o simpla fantezie judiciara. Sunt deosebit de utile și inca actuale pentru cei preocupați de evoluția sistemului judiciar analiza asupra independenței judecatorilor, a selecției și promovarii acestora, dar și cele asupra corpului profesional al avocaților. Atat in cazul judecatorilor, cat și in cazul avocaților, putem constata ca problemele fundamentale sunt aceleași și azi, chiar daca multe lucruri, mai bune sau mai rele, au schimbat in parte cele doua mari corpuri profesionale. Ce poate fi mai actual despre framantarile profesiei de avocat decat ceea ce reține profesorul Eugen Herovanu: „prin independența pe care o asigura, prin frumusețea destinației sale, și inca prin alte lucruri desigur, cariera de avocat atrage pe fiecare an un numar considerabil de elemente noua. Concurența ce decurge, lupta pe care o provoaca, devin o primejdie reala; practica profesionala intampina dificultați tot mai mari; pentru elementul tanar, mai ales, ea devine o sursa de mari deziluzii și de suferințe; și astfel, in mod fatal, nivelul moral al Corpului scade… Nu e decat timpul de a pune capat acestei stari de lucruri, de a gasi un remediu echitabil și practic, care fara a inlatura liberul acces al profesiunei, sa impiedice totuși afluența aceasta care nu mai poate aduce nimic bun. Numerus clausus? Alte condițiuni de selecționare? E de vazut… Problema e pusa”. La fel de actuale sunt și preocuparile referitoare la modul de recrutare a judecatorilor, precum și referința desprinsa din Platon: „cu judecatori buni, legile cele mai nedrepte pot gasi o aplicare utila; cu judecatori rai, legile bune și drepte nu pot da decat rezultate rele”.

Este importanta analiza asupra Ministerului Public și a distincției intre participarea procurorilor la procesul civil „ca parte alaturata” și participarea acestora „ca parte principala”. Aceasta distincție este utila și astazi. Teza potrivit careia procurorul face parte din ceea ce denumim „constituirea instanței” este din ce in ce mai greu de acceptat, daca țineam seama de principiul egalitații armelor, cel puțin in situațiile in care procurorul pornește acțiunea civila.

Teoria generala a competenței dezvaluie și corecta terminologie cu privire la ceea ce denumim „competența funcționala”, dar și aspecte care inca și astazi conțin un potențial de practica neunitara, precum diferența dintre excesul de putere și necompetența, determinarea competenței dupa valoarea obiectului cererii. Desigur, atunci cand parcurgem partea privitoare la competența, trebuie avute in vedere mutațiile intervenite in ceea ce privește regimul invocarii excepției de necompetența și reglementarea diferitelor cazuri de competența materiala și teritoriala in noul Cod de procedura civila.

Partea a treia a lucrarii cuprinde o analiza a importanței formalismului in drept, analiza normelor de procedura și a aplicarii lor in timp, analiza actelor, termenelor, sancțiunilor și noțiuni generale privind procesul civil. Aici trebuie avut in vedere ca regimul aplicarii in timp a normelor de procedura s-a schimbat ca urmare a adoptarii in noul Cod de procedura civila a sistemului ce da curs predictibilitații legii de procedura. Chiar și așa, lectura aduce in atenție aspecte inca actuale, precum aplicarea legii in timp in cazul probelor, unde noul Cod de procedura civila cuprinde norme derogatorii, care corespund tradiției procedurii civile romane. In ceea ce privește actele de procedura insa, analiza este esențiala pentru ințelegerea sensului distincției intre negotium și instrumentum in procedura civila, a teoriei inexistenței actelor, a noțiunii de vatamare in materia nulitații actelor de procedura. In ceea ce privește termenele de procedura, lectura ne aduce in fața soluției date de autor in privința așa-numitelor termene regresive (p. 106), precum și a termenelor prohibitive, in privința carora se apreciaza ca nu ar fi supuse calculului pe zile libere. Dincolo de aceasta, analizand problematica termenelor, vedem ca decaderea este in mod esențial aplicabila numai termenelor legale, iar nu și celor judecatorești, și, totodata, ca sancțiunea ce intervine este tardivitatea, nulitatea fiind numai ocazionala, atunci cand, in pofida decaderii, actul de procedura este efectuat și, in toate cazurile, ca efect al tardivitații.

In analiza calitații de parți și terți, trebuie sa se țina semna de evoluția orientarilor doctrinare, in sensul ca terții nu pot invoca „inopozabilitatea” hotararii judecatorești. Aceasta le este opozabila ca realitate juridica, dar ei pot face proba contrara.

Cine sa o citeasca și cine sa nu o citeasca?

Nu credem ca cineva ar putea afirma ca stapanește procedura civila romana daca nu a parcurs cu atenție lucrarea profesorului Eugen Herovanu. Poate ca știe Codul de procedura civila și legile conexe! Poate ca știe sa caute jurisprudența! Spre exemplu, chiar daca ești informat despre regimul juridic actual al acțiunilor in constatare, in aceasta carte descoperi ca, de fapt, principiul subsidiaritații, reglementat astazi, nu este altceva decat o autonomizare a excepției lipsei de interes, ceea ce te face sa nu mai ai indoieli asupra regimului de invocare, a naturii de fond sau de procedura a excepției ori a modalitații de rezolvare a acesteia intr-un caz concret. Este diferența intre a „a ști” și „a cunoaște”! De aici rezulta ca lucrarea este destinata studenților studioși și, deopotriva, practicienilor dreptului sau cercetatorilor.

Lucrarea nu este destinata celor care considera ca toata procedura civila este reprezentata de suma cuvintelor din Codul de procedura civila și legile conexe ori celor care mai cred ca „forma” este facuta ca sa incurce sau sa incetineasca „fondul”, iar „formalismul” trebuie inlaturat, pentru ca este de domeniul trecutului. Aceștia, daca vor parcurge lucrarea, trebuie sa iși asume ca vor fi dezamagiți, pentru ca atatea idei bune nu pot fi utilizate, deoarece nu raspund la intrebarea „dar unde scrie asta in lege?”. Altfel, lucrarea reușește sa pastreze echilibrul intre știința și practica. Cuvintele autorului sunt la fel de actuale și astazi: „nu trebuie sa se creada insa ca știința și tehnica Dreptului formeaza domenii strict separate. Departe de aceasta. Știința nu poate ignora mijloacele tehnice, pe care in orice caz le inglobeaza ca obiect de cunoștința; la randul ei, tehnica nu poate progresa fara a ține seama de rezultatele științei. De altfel, in fapt, lucrarea lor se desfașoara la olalta, pe același plan, in condițiuni așa, ca numai cu greu se poate deoasebi, adesea, in conținutul sau ceea ce aparține științei de ceea ce aparține tehnicei”.

 Prof. univ. dr. Traian C. Briciu

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti