Lansarea carţii : Noul Cod Civil – Studii şi Comentarii. Cartea a III a şi Cartea a IV a ( art.535-1163)

In continuarea demersului editorial NOUL COD CIVIL -STUDII SI COMENTARII, initiat de un reputat colectiv de autori si publicat de Editura UNIVERSUL JURIDIC, realizat sub egida INSTITUTULUI DE CERCETARI JURIDICE, a avut loc lansarea volumului II a Noul Cod Civil – Studii şi Comentarii. Cartea a III-a şi Cartea a IV-a ( art.535-1163)

Evenimentul a avut loc în cadrul Conferinţei naţionale cu tema: Noul Cod civil român la doi ani de la intrarea în vigoare. Probleme teoretice şi practice miercuri, 9 octombrie si s-a desfăşurat în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române, lucrările conferinţei naţionale (în regim ISSI) cu tema Noul Cod civil român la doi ani de la intrarea în vigoare. Probleme teoretice şi practice, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) în colaborare cu „Publicaţiile Dreptul” ale Uniunii Juriştilor din România (UJR).

Sedinţa de deschidere a cuprins: cuvântul introductiv De la noul Cod civil, la o nouă doctrină a dreptului privat român, rostit de prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul ICJ, alocuţiunea prof. univ. dr. Ioan Chelaru, Preşedintele UJR şi comunicările în plen: Codul civil în cultura juridică românească (de prof. univ. dr. Ion Dogaru, membru corespondent al Academiei Române), Provocări privind clauza penală în reglementarea Codului civil (de prof. univ. dr. Smaranda Angheni, Rectorul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti), Suntem în prezenţa unei contradicţii între concepţia „monistă” a noului Cod civil, pe de o parte, şi prevederile art. 2557 alin. 2 din acelaşi cod, coroborate cu existenţa disciplinei juridice a dreptului comerţului internaţional, pe de altă parte? (dr. Şerban Beligrădeanu, redactor-şef al revistei „Dreptul”), Doi ani de la intrarea în vigoare a Codului civil; scurte consideraţii (de prof. dr. Marilena Uliescu, cercetător ştiinţific emerit al ICJ).

La reuniune a participat şi a luat cuvântul acad. Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, au fost prezenţi: prof. dr. Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române, Cristina Tarcea, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Adrian Bordea, vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, cercetători ştiinţifici, cadre didactice universitare, magistraţi, avocati, studenţi etc.

În cuvântul introductiv, prof. dr. Micea Duţu, directorul ICJ a relevat faptul că după etapa profundei reforme a dreptului pozitiv român realizată în ultimii 24 de ani, în frunte cu recodificarea exprimată prin elaborarea şi adoptarea celor 4 mari coduri – civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală –, urmează una la fel de importantă: cea a structurării şi afirmării unei noi doctrine juridice româneşti, aferente acesteia, în cadrul căreia cercetării juridice fundamentale îi revine rolul principal.

Noul Cod civil român (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, NCCR) se dovedeşte a fi mai ales o resistematizare şi adaptare a reglementărilor de drept privat la exigenţele unei Românii membră a Uniunii Europene, în condiţiile ofensivei mondializări neoliberale. Conform unei tradiţii inaugurate de Codul de la 1865, şi cel de faţă rămâne de împrumut – din cel anterior, alte coduri civile europene şi cu precădere din modelul mixt al statului canadian Quebec –, lipsindu-i, din păcate, o semnificativă forţă creativă, fiind mai degrabă expresia aceluiaşi „păcat juridic originar” al spiritului de imitaţie care domină cultura juridică modernă şi post-modernă românească.

În depăşirea acestui handicap major, în sensul realizării coerenţei corpusului juridic astfel constituit, adaptării creatoare a noilor dispoziţii legale la realităţile socio-economice româneşti, a formleor la fond şi, în final, afirmării, pe cât posibil, a unei anumite specificităţi pe fundalul implacabilei mondializări, inclusiv a dreptului un rol deosebit de important va reveni, pe lângă jurisprudenţei, şi doctrinei care se va dezvolta în privinţa acestora.

Experienţa de până acum ne arată că la adoptarea Codului civil din 1865, la apariţia Explicaţiilor comparatiste (începând cu 1897) ale lui D. Alexandresco şi publicarea primului tratat reprezentativ în materie (prima ediţie în 1924) adică constituirea corpusului teoretic aferent acestuia au trebuit să treacă decenii. Particularităţile epocii actuale impun o accelerare a unui atare demers, dar complexitatea problemei şi resursele disponibile, pun sub semnul întrebării atingerea acestui obiectiv în toate dimensiunile sale şi la timpul optim.

Primii doi ani scurşi de la adoptarea NCCR sunt marcaţi de apariţia unor lucrări cu un caracter preponderent utilitarist, expozitiv de genul „comentariilor articol pe articol” sau „pe înţelesul tuturor” ori descriptiv, prin completarea manualelor universitare. O atare etapă, iniţială, se impune rapid depăşită şi continuată prin trecerea la cea a unor ample lucrări de explicaţii şi evaluări teoretice şi, într-o perspectivă mai îndelungată, cristalizarea şi afirmare unei veritabile noi doctrine a dreptului privat român.

Din acest punct de vedere, iniţiativa Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române de a elabora şi publica, în patru volume (primele două volume văzând deja lumina tiparului), explicaţiile teoretice ale NCCR reprezintă un prim demers semnificativ în această direcţie.

Ce metodă poate fi urmată? În prefaţa primei ediţii a clasicului său manual de Droit civil, de acum aproape 60 de ani, maestrul Jean Carbonnier, în dorinţa de a renova studiul şi analiza acestei ramuri fundamentale a ştiinţelor juridice, propunea o nouă metodă de investigare în domeniu, păstrată şi astăzi şi valabilă în liniile sale generale, cu adaptările de rigoare, bazată pe distincţia între două moduri principale de abordare.

Mai întâi, pentru fiecare materie se avea în vedere o expunere teoretică a dreptului pozitiv, lipsită, pe cât posibil, de vederi personale şi expresii jurisprudenţiale. Ea urma să fie însoţită, într-o perspectivă conjugată, de prezentarea „stării problemelor”, concepută nu atât ca un supliment de cunoştinţe, ci, mai degrabă, ca o serie de deschideri spre noi orizonturi, inclusiv comparatiste, ale doctrinei şi practicii, pornind de la critica legislaţiei şi analiza sociologică a impactului său, în dorinţa de a oferi celui interesat posibilitatea de a merge mai departe. Dacă expunerea dreptului civil putea fi făcută şi bine înţeleasă doar având în faţă Codul, „l’état des questions” presupunerea şi apelul la culegerile de jurisprudenţă şi mai ales cercetarea explicaţiilor tratatelor clasice de drept civil.

O asemenea concepţie îşi păstrează valabilitatea şi în privinţa abordării doctrinare româneşti, cu atât mai mult cu cât, în mod tradiţional, ea s-a constituit şi evoluat după modele şi sub influenţe franceze, inclusiv în perioada de ruptură a epocii totalitarist-comuniste. Eventualele amendamente ţin, mai degrabă, în configurarea anumitor instituţii în condiţiile ofensivei concepţiei anglo-saxone şi mai puţin de expunerea sistematică a materiei.

Ce plan de analiză şi de studiu? O problemă preliminară, cu caracter general şi care marchează întregul demers teoretic este aceea a determinării planului de analiză şi structurării expunerii teoretice, care depinde major de ordonarea corpusului materiilor (reglementărilor) aferente. Din această perspectivă, se conturează două mari modele dezvoltate de coduri şi adoptate de doctrină.

Primul în timp şi adoptat şi de la Codul civil român de la 1865 este aşa-numitul plan al lui Gaius ori romano-francez, utilizat de celebrul jurisconsult în Institute şi adoptat de Codul civil francez din 1804; potrivit acestuia dreptul civil se divide în 3 părţi: persoanele, lucrurile şi acţiunile sau modurile de dobândire; prima cuprinde persoana şi familia, secunda drepturile reale, iar cea de-a treia modurile de dobândire ale acestora (obligaţiile şi succesiunile).

Planul Savigny ori german – cel mai răspândit în secolul trecut – promovat de celebrul jurist german, împărtăşit de majoritatea pandectiştilor şi asumat de Codul german de la 1900, împarte dreptul civil într-o parte generală (care înglobează elementele comune tuturor figurilor juridice civile, printre acestea persoana ca subiect de drept ocupând locul central) şi, respectiv, una specială (divizată, la rândul său, în patru vizând: lucrurile sau drepturile reale, obligaţiile, familia şi succesiunile).

Între aceste modele-tip s-au dezvoltat altele intermediare, cu împrumuturi majoritare dintr-unul dintre ele şi particularizări complementare exprimate de cel concurent, impuse deopotrivă de evoluţiile la nivelul dreptului pozitiv sau raţiuni didactico-teoretice.

Ca orice cod şi NCCR este deopotrivă o „ordine gândită” exprimată în concepţia sa generală, şi una „concretizată” prin divizarea şi sub-divizarea conţinutului său în cărţi, titluri, capitole şi secţiuni. El este alcătuit dintr-un titlu preliminar şi şapte cărţi: Despre persoane (I), Despre familie (II), Despre bunuri (III), Despre moştenire şi liberalităţi (IV), Despre obligaţii (V), Despre prescripţia extinctivă şi calculul termenelor (VI), Dispoziţii de drept internaţional privat (VII).

Dintotdeauna evoluţiile la nivelul „dreptului pozitiv” au favorizat constituirea unei doctrine adecvate, la început prin mimetism accentuat, în special cu cea franceză, cunoscând treptat un proces de afirmare a aspectelor originale, impuse de răpsunsurile nevoilor specifice ale realităţilor social-economice concrete şi impasurile jurisprudenţei. Ea a cunoscut punctul culminant al dezvoltării sale în perioada interbelică, o deviere importantă, dar nu lipsită de un major efort creator de adaptare, prin cultivarea teoriei constantelor dreptului în perioada de ruptură 1945-1989 şi revenirea la tradiţie şi conectarea la contextul occidental post-1990. După această perioadă de readaptare doctrina românească de drept civil, extins şi cu tendinţa globalizantă de drept privat are nevoie de un efort extraordinar de dezvoltare şi afirmare proprie. Analiza NCCR în context unional-european şi în strânsa conexiune cu exigenţele şi implicaţiile mondializării dreptului formează obiectul său central. Este o misiune istorică asumată, în primul rând, de cercetarea fundamentală în domeniul dreptului, dar al cărui succes depinde şi de implicarea mediului universitar, practicienilor, publicaţiilor de specialitate şi, în ultimă instanţă, a întregii lumi juridice româneşti.

Suntem, poate, prea aproape de momentul intrării în vigoare a NCCR pentru a formula verdicte ori judecăţi de valoare, şi ne oprim la simple consideraţii care, treptat, la „focul” aplicării practice şi analizei teoretice profunde, se vor transforma în concluzii.

Ar fi de dorit ca în urma acestui demers Codul civil să se manifeste ca reprezentativ pentru ansamblul sistemului juridic românesc, profund marcat de conceptele şi terminologia sa, de stilul şi, mai ales, prin valorile promovate, cele ale continuării tradiţiei, integrării unional-europene şi afirmării mondializării dreptului. Iar afirmarea noii doctrine a dreptului privat român să se constituie ca un factor de dinamizare şi modernizare a culturii juridice româneşti.

Lucrările conferinţei s-au desfăşurat în cadrul a două secţiuni: de drept civil şi de drept civil/de drept procesual civil şi a cuprins 52 de lucrări.