Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 4/2018

Editorial

Tema victimelor Revoluției a fost subiectul mai multor decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). In toate cazurile, statul roman a fost gasit vinovat pentru incalcarea dreptului la viața (art. 2 al Convenției europene a drepturilor omului). In toate reclamanții au invocat viciile actului de justiție, in toate judecatorii europeni au subliniat grave disfuncționalitați procedurale sau de legislație. In cauza Șandru și alții c. Romania, la 8 decembrie 2009, CEDO a acordat fiecarui reclamant – ranit sau urmaș al unui decedat in evenimentele de la Timișoara – cate 5000 euro. La 24 mai 2011, cauza „21 decembrie 1989” si altii contra Romaniei, Romania a avut de platit celor trei reclamanți daune morale de 36.000 euro. La 23 februarie 2016, cauza Elena Apostol și alții c. Romania, statul roman a fost obligat sa plateasca 255.000 euro urmașilor a 17 victime impușcate mortal in perioada 17-30 decembrie 1989. La 2 aprilie 2016, cauza Ecaterina Mirea și alții c. Romania, judecatorii europeni au acordat celor 70 de reclamanți, urmași ai unor oameni care și-au pierdut viața in zilele revoluției, daune morale de 675.000 euro. La 7 noiembrie 2017, cauza Orasanu si alti 75 c. Romania, statul roman, gasit inca o data vinovat pentru incalcarea art. 2 al Convenției europene a drepturilor omului, i s-a cerut sa acorde celor 76 de reclamanți daune morale de 780.000 euro.

Pentru cercetator, mai semnificative decat sumele platite de contribuabilul roman ca sa acopere precaritatea actului de justiție din Romania sunt argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului.

Judecatorii europeni au insistat asupra inactivitații autoritaților pe perioade lungi de timp și asupra multelor lacune care au insoțit anchetele. In cauzele ajunse in fața CEDO a fost invocata repetat „lipsa unei investigatii eficiente, impartiale si amanuntite, efectuate intr-un termen rezonabil si capabile sa conduca la identificarea si pedepsirea celor responsabili de represiunea violenta a demonstrantilor din decembrie 1989 la Bucuresti, Timisoara, Brasov, Resita si Craiova, cand au fost impuscati sau rudele lor apropiate au fost ucise de focuri de arma” (Orasanu si altii 75 c. Romania, pct. 16).

Judecatorii europeni au subliniat importanța unei anchete efective in cazul in care recurgerea la forța, in special de catre agenții statului, a dus la uciderea unei persoane. Aceasta implica „o examinare imediata, completa, imparțiala și profunda a circumstanțelor in care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor raspunzatoare” („21 decembrie 1989” si altii contra Romaniei, pct. 133). Efectivitatea este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. Autoritațile sunt datoare la masuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor cu privire la faptele respective, ceea ce implica o cerința de celeritate și diligența. Persoanele insarcinate cu ancheta și cele care efectueaza investigațiile trebuie sa fie independente de cele implicate in evenimente, și pe linie ierarhica, și pe cea instituționala (Idem, pct. 133). In cazul apariției unor obstacole in evoluția anchetei, autoritațile au datoria sa ia masuri pentru pastrarea increderii și adeziunea populației la statul de drept (idem, pct. 134).

Dreptul numeroaselor victime de a ști ce s-a intamplat, „ceea ce implica dreptul la o ancheta judiciara efectiva și eventual dreptul la reparație, ar fi trebuit sa incite autoritațile naționale sa se ocupe de dosar imediat și fara intarzieri inutile pentru a preveni orice aspect cum ca anumite acte se bucura de impunitate” (idem, pct. 142).

In particular, Curtea de la Strasbourg a amintit ca ascunderea cu intenție a probelor genereaza indoiala asupra capacitații anchetelor de a stabili faptele. Clasificarea drept „secret absolut” și „secret” a informațiilor esențiale pentru ancheta, intre care rapoartele și jurnalele de lupta ale unor unitați militare care descriu misiunile lor in timpul evenimentelor din decembrie 1989 compromite sarcina organelor judiciare insarcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive poate fi refuzat anchetatorilor doar din motive de siguranța naționala sub un control judiciar independent. Guvernul nu a adus nicio justificare de aceasta natura care sa argumenteze impiedicarea anchetei timp de 20 de ani. Intr-o situație precum utilizarea masiva a forței letale impotriva populației civile in timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedand tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, „Curtea nu poate accepta ca o ancheta sa fie efectiva in cazul in care se termina prin efectul prescripției raspunderii penale, in vreme ce inseși autoritațile au ramas inactive” (idem, pct. 144).

Enunțarea incalcarii de catre statul roman a drepturilor victimelor din timpul revoluției din decembrie 1989, oferind astfel o minima reparație morala celor indrituiți este tot ceea ce putea sa faca Curtea Europeana a Drepturilor Omului. „Veghea” instituțiilor internaționale dedicate democrației și drepturilor omului se oprește aici. „Revoluția cum a fost”, in multele ei fațete, incluzand-o pe cea juridica, ramane tema societații romanești. Or, timp de 29 de ani, și instituțiile, și opinia publica romaneasca par sa fie eșuat lamentabil in a raspunde cerințelor de adevar și dreptate privind acest moment fondator al Romaniei postcomuniste.

Mai eficiente par a fi fost eforturile dedicate obliterarii adevarului. Conform unei teorii raspandite, responsabilitațile pentru morții și raniții din decembrie 1989 cad pe umerii armatei, ai liderilor C.F.S.N. și pe comportamentului haotic al soldaților și revoluționarilor. Purtatorii de cuvant ai acestei teorii, incepand cu șefii Securitații, au fost susținuți de generații de procurori. In prima faza a dosarului, toti aceștia „erau, de fapt, oameni ai fostului regim”, „majoritatea chiar participasera activ la reprimarea Revolutiei” și ca urmare fusesera promovați (conform fostului responsabil de dosar, procurorul militar Dan Voinea). Deși conceputa a zdrobi revoltele populației impotriva regimului, deși reorganizata și pregatita sa lupte pana la capat pentru salvarea lui Ceaușescu in cazul unei eventuale revolte populare, Securitatea apare in emisiuni TV, carți, articole și interviuri drept instituția cea mai inocenta. Avea sa fie larg publicitata ideea ca „securitatea este singura institutie care nu a trecut de la represiune la sprijinirea revolutiei, neparticipind la represiune (sau acoperindu-si perfect operatiunile) si favorizind caderea lui Ceausescu”.

Intarziat, clasat in anul 2015, redeschis in 2016, dosarul Revoluției se afla la sfarșitul anului 2018 in fața unui test critic: depunerea rechizitoriului de catre Secția Parchetelor Militare. Aceasta este atmosfera și acesta este momentul in care trei specialiști ai subiectului au hotarat sa transforme munca lor sistematica de ani de zile intr-un studiu cuprinzator asupra vinovațiilor pentru victimele Revoluției Romane din decembrie 1989. Andrei Ursu, Madalin Hodor și Roland O. Thomasson pun la dispoziția cititorului un material documentar in parte mușamalizat sau, cum enunța autorii, „pur și simplu inecat intr-o masiva campanie de dezinformare”: marturiile uitate ale participanților direcți, documente descoperite recent in arhivele Securitații de la C.N.S.A.S. și altele. Acest material este insoțit de o analiza clara și logica care pemite identificarea responsabilitaților pentru crimele impotriva umanitații comise la Revoluție.

Recunoscand valoarea studiului, avand in vedere relevanța dosarului Revoluției din perspectiva drepturilor omului și dorința Noii Reviste de Drepturile Omului (NDRO) de a se alatura mișcarii internaționale care promoveaza necesitatea protecției victimelor, cu corolarul recunoașterii drepturilor lor specifice, dedicam acest numar al trimestrialului nostru, studiului celor trei autori. Editarea numarului special al revistei a fost posibila prin cooperarea stransa cu autorii și cu asistența istoricului Mihai Demetriade.

Conform lui Andrei Ursu, Madalin Hodor și Roland O. Thomasson, pe langa morții Revoluției, Securitatea a reușit, prin aparatul ei de „legendare” sa lase pana acum inca o pata umilitoare pe conștiința poporului roman: aceea de a nu ști nici macar „cine a tras in noi dupa 22”. Din perspectiva autorilor, un rechizitoriu in care principalii sau singurii inculpați raman grupul conducator C.F.S.N. și cațiva ofițeri ai armatei romane ar fi o rușine pentru memoria revoluționarilor uciși. Ar constitui o mistificare juridica și istorica cu implicații asupra capacitații societații de a-și gestiona propria justiție. Ar reprezenta pentru viitoarele generații un semnal ca și dupa recunoașterea infracțiunilor impotriva umanitații, care permite judecarea crimelor regimului trecut, in Romania vinovații vor fi scapat de pedepse tocmai pentru ca au fost membri ai Securitații. O data in plus, caracterul esențialmente represiv al acestei instituții ar fi eludat.

Autorii spera ca macar astazi, procurorii militari sa faca dreptate victimelor, reparand rușinea istorica. Indiferent insa ce fac și ce vor face procurorii militari, studiul publicat de NDRO aduce adevar și face dreptate in plan simbolic.

Gabriel Andreescu București, 14 decembrie 2018

Vot:
Numele tau:
Email:
Titlu:
Parerea ta:

Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 4/2018

Te-ar mai putea interesa

Caiete de drept penal nr. 4/2023

Legal Magazin nr. 40 – ediție GDPR

Journal of Eastern European Criminal Law No.

Revista romana de dreptul proprietații intel

Buletinul Curtilor de Apel nr. 2/2024

Phoenix. Revista de Insolvența nr. 87

Revista Dreptul nr. 4/2024

Revista Consultant Fiscal nr. 4/2023

Revista de drept public nr. 1/2024

Revista Romana de Drept Privat nr. 4/2023

Grupul editorial Universul Juridic

Drept privat

Drept public

Drept international

Alte ramuri de drept

Varia

Economie

Contabilitate

Dezvoltare personala

Diverse

Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 4/2018

Mesajul a fost trimis!

Te-ar mai putea interesa