Grupul editorial Universul Juridic

Raspunderea civila ca tema a numarului se prefigureaza a fi un festin juridic pentru cititorii revistei; daca însa îi adaugam si sintagma „între vechi si nou”, orizontul editorial se descatuseaza într‑o veritabila sarbatoare a dreptului civil, o punte între trecut si prezent, între clasic si atipic, între general si nisa.

Atunci când, anul trecut, elaboram numarul dedicat proprietatii publice, continutul revistei a dovedit ca subiectul avea manifestari, surprinzator poate, în aproape toate materiile dreptului. Anul acesta, de la bun început, asteptarile se situeaza deja pe toate palierele dreptului substantial, dar si procesual. În realitate, devine dificil sa identificam o zona a dreptului care nu intersecteaza raspunderea civila într‑una dintre formele sale.

Ratiuni ce tin de supletea editorialului ne impun sa evitam o enumerare terna a tipurilor de litigii în care se ridica problema raspunderii civile. Bunaoara, în materii precum dreptul muncii ori litigiile cu profesionistii, situatia premisa are (mai) mereu în antecedenta raspunderea civila, concluzie valabila si pentru contenciosul administrativ si fiscal, într‑o multitudine de situatii. De altfel, chiar si dreptul penal dovedeste ca, adesea, misiunea judecatorului în latura civila a cauzei, prin complexitatea situatiilor deduse judecatii sale, îl transforma într‑un sofisticat civilist[1].

Examinarea sumara a unei liste de sedinta ne descopera ca, în practica, se naste întrebarea legitima: ce a mai ramas din dreptul civil „pur”? Ne referim aici la spetele în care „rezolvitorul” aplica în mod cursiv si articulat notiuni din Codul civil, caruia i se dezvaluie ratiunea profunda si logica a unui legiuitor coerent si care, fara acrobatii procedurale, aplica legea si identifica solutia. Raspunsul este mai amar decât întrebarea. În realitate, legislatia autohtona devine suprapopulata de norme speciale, desi Codul civil, în simplitatea sa, este în masura sa furnizeze – prin reducerea problemelor la esenta lor – rezolvarea cautata.

Un bun exemplu în acest sens îl constituie recentele evolutii legislative care au facut ca raspunderea obiectiva a Statului sa dobândeasca tot mai mult contur; ne referim aici, dincolo de raspunderea pentru erori judiciare, la raspunderea Statului pentru privarea nelegala sau injusta de libertate. Astfel, prin Decizia CCR nr. 136/2021, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 539 C. pr. pen.[2], prin care s‑a constatat ca solutia legislativa din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privarii de libertate dispuse în cursul procesului penal solutionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)‑d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstitutionala, s‑a aratat în mod explicit ca „(...) statul nu se poate exonera de aceasta raspundere nici daca dovedeste ca fiecare dintre prepusii sai a actionat legal. Astfel, este angajata o raspundere obiectiva a statului la repararea pagubei suferite de catre persoana în cauza, având ca temei obligatia statului de a garanta buna functionare a serviciului public al justitiei”.

Pe cale pretoriana, jurisprudenta, chiar daca neunitara[3], a extins întinderea consideren­telor forului constitutional si la situatia masurilor restrictive de libertate, cu argumentul convingator ca „orice diferentiere sub acest aspect nu este decât una artificiala, care, în final, neaga dreptul persoanei vatamate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfunctii de orice natura a sistemului judiciar”. Tot despre raspunderea obiectiva a Statului discutam si atunci când se solicita plata daunelor morale pentru nesocotirea dreptului la un proces echitabil, criticându‑se, de pilda, durata excesiva a unui proces, nerezonabilitatea duratei sub aspectul lentorii procedurilor judiciare fiind contrara exigentelor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: „fara sa fie vorba despre o eroare judiciara, (...) un asemenea demers în instanta (...) este deopotriva admisibil întrucât, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se sustine o încalcare a obligatiilor asumate de stat prin aderarea la Conventia europeana si, deci, o raspundere obiectiva care se antreneaza în sarcina acestuia”[4].

Vorbind despre despagubiri si – inevitabil – despre criteriile de stabilire si despre cuantumul rezonabil si satisfacator al acestora, notam ca saga experimentata de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România nu pare a se apropia de final, deoarece, în cursul acestui an, a fost pronuntata Decizia CCR nr. 43/18 februarie 2025[5], prin care se intervine asupra solutiei legislative înscrise în art. 21 alin. (6) din actul normativ, text de altfel si anterior supus unui veritabil travaliu al modificarilor si al deciziilor de unificare a practicii ori de neconstitutionalitate. Astfel, s‑a constatat ca sintagma „în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului si a categoriei de folosinta la data preluarii acestuia”, cuprinsa în dispozitiile art. 21 alin. (6) din lege, se abate de la reperele retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza de referinta Valeanu si altii c. României. În consecinta, forul constitutional a plasat puterii legiuitoare sarcina de a reconfigura prevederea incriminata, aratându‑se ca „aceasta inactivitate pe plan legislativ (...) prin modularea/ajustarea corespunzatoare a criteriilor de stabilire a despagubirilor, genereaza consecinte constând atât în riscul nerealizarii sau realizarii cu mare întârziere a creantelor fata de stat ale persoanelor îndreptatite la despagubiri, cât si în afectarea previzibilitatii bugetare a statului, ca urmare a variabilitatii si eterogenitatii reperelor avute în vedere în cadrul expertizelor judiciare dispuse de la caz la caz, în cursul proceselor aflate pe rolul instantelor învestite cu solutionarea litigiilor generate de nerealizarea finalitatii reparatorii a legislatiei”. În pofida faptului ca pe rolul instantelor de judecata sunt în curs de solutionare numeroase cauze în care se face aplicarea art. 21 alin. (6) din legea mentionata, multa vreme tacerea legiuitorului a ramas „asurzitoare”, caracterul legii riscând sa se transforme, în aceste conditii, din reparatoriu în punitiv; abia prin O.U.G. nr. 38/2025^[6] textul a primit o alta forma, prin stabilirea unor noi criterii de evaluare, timpul si jurisprudenta urmând sa dovedeasca masura în care acestea vor raspunde exigentelor pentru care au fost edictate.

Abordând o tema precum raspunderea civila, editorialul ar putea continua cu numeroase alte exemple fertile dezbaterii, ceea ce îndreapta gândul spre comparatia facuta de un autor elvetian contemporan, care aseamana scrierea unei carti cu organizarea unei tabere de vacanta[7]; mutatis mutandis, concentrarea raspunderii civile, între vechi si nou, într‑un numar al revistei poate fi asemanata cu organizarea unei expozitii „scrise” care invita la lectura, stârneste interes si, nu în ultimul rând, deschide vii si valoroase perspective.

jud. dr. Madalina Jebelean

‑ coordonator al numarului ‑