Grupul editorial Universul Juridic

Un gând pripit ar putea însela cititorul acestui numar spre o asteptare eronata ca în paginile revistei spetele comentate si articolele de specialitate sa fie cantonate în ramura dreptului administrativ, respectiv a specializarii contenciosului administrativ. Dimpotriva, vom dovedi ca proprietatea publica este un actor frecvent în scenarii juridice diverse.

Daca este unanim acceptata afirmatia ca între notiunile de patrimoniu public si proprietate publica nu poate fi pus semnul egalitatii din perspectiva  sferei de cuprindere a celor doua elemente, totusi disputele doctrinare profund ancorate în evolutia istorica, profilul filosofic si specificul legal al notiunilor de domeniu public si proprietate publica continua sa nasca dezbateri germinative[1].

Remarcam locul privilegiat, de aproape rasfatata a legiuitorului, pe care îl ocupa proprietatea publica în ansamblul reglementarilor în vigoare, pornind de la însasi Constitutia României, în al sau art. 136, continuând cu prevederile Codului Civil din titlul VI al cartii a III-a si aprofundând prin normele înscrise în Codul administrativ. Acestora li se adauga, bineînteles, numeroase alte acte normative si infra-legislative care se refera în corpul lor la proprietatea publica.

Desi ideea de proprietate a statului a fost multa vreme aproape demonizata din cauza experientelor dure din perioada regimului comunist, observam ca în prezent perceptia colectiva devine mai nuantata pe fondul extinderii proprietatii statului si a unitatilor administrative-teritoriale în forma sa privata. Este aici meritul unei legislatii adecvate, dar si al unei justitii eficiente. Am ales cu prudenta termenul de adecvat pentru a-i putea alatura conjunctia dar, urmata de adjectivul perfectibila.

Fara partinire fata de specializarea autorului, încep prin a aminti legislatia reparatorie edictata pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, în natura sau prin echivalent, care provoaca si în prezent litigii, fiind departe de constitui un demers finalizat al Statului Român. Cititorii revistei, ca public avizat, cunosc multitudinea de reglementari survenite de-a lungul anilor, corectate de instanta suprema prin mecanismele de unificare a practicii judiciare, aliniate legii fundamentale prin decizii ale forului constitutional si armonizate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin numeroase decizii. Amintim aici nu doar celebra cauza-pilot Maria Atanasiu si altii împotriva României, dar si nu mai putin renumita cauza Valeanu împotriva României, în considerentele careia la par. 237 si 239  s-a statuat ca „În aceasta privința, Curtea ia act de decizia legiuitorului național de a garanta ca nivelul despagubirilor ramâne legat în mod rezonabil – chiar daca  la un nivel minim – de valoarea de piața a proprietații la momentul emiterii deciziei de despagubire. În conformitate cu actuala versiune a dispoziției relevante, despagubirile se calculeaza în funcție de evaluarile stabilite de camera notarilor relevanta în anul anterior deciziei de despagubire, dar totuși  având în vedere amplasamentul și caracteristicile tehnice ale proprietații relevante la momentul exproprierii (...) 239. În plus, Curtea ia act de constatarile ICCJ potrivit carora legea a urmarit sa acorde reclamantilor echivalentul monetar al ceea ce ar fi primit daca restituirea în  natura ar fi fost posibila, (…), considerând implicit ca orice alta metoda de evaluare decât cea care tine cont de specificatiile tehnice ale proprietatii, asa cum era la momentul privarii, ar fi nedreapta si inechitabila. Cu toate acestea, Curtea nu poate pierde din vedere faptul ca, daca restituirea în natura ar fi fost posibila, reclamantii ar fi intrat în posesia unui bun care ar fi cuprins cel putin unele evolutii care au avut loc în timp, indiferent daca de natura generala (politica de planificare urbana) sau de o natura mai speciala (de exemplu, reamenajari, renovari); rezulta ca în cazul în care compensatia acordata trebuie sa ramâna echivalenta cu valoarea bunului în natura, aceasta nu poate ignora astfel de dezvoltari”.

În aceasta ordine de idei, ma voi opri asupra recentei Legi nr. 223/2024 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum si pentru modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin intermediul careia au fost aduse doua modificari relevante, si anume, art.33 alin.4 din lege în sensul ca „Cererile (formulate potrivit Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – n.n.) se analizeaza în ordinea înregistrarii lor la entitatile prevazute la alin. (1). Prin exceptie, se analizeaza cu prioritate cererile formulate de persoana certificata de entitati desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene sau de statul de resedinta, ca supravietuitoare a Holocaustului, aflata în viata la data publicarii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi, precum si cererile care au ca obiect imobilele pentru care s-au formulat notificari de restituire si pentru care sunt incidente prevederile art. 19 alin. (9) ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local, cu modificarile si completarile ulterioare, la solicitarea autoritatii care deruleaza proiecte cu finantare externa”, respectiv art. 35 alin. (1), în sensul ca „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 si 34 pot fi atacate de persoana care se considera îndreptatita la sectia civila a tribunalului în a carui circumscriptie se afla imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicarii. În procedura judecatoreasca, cuantumul despagubirilor se va stabili prin raportare la grila notariala valabila în anul anterior pronuntarii hotarârii judecatoresti”. Nu voi anticipa dificultatile practice care pot aparea în legatura cu stabilirea momentului reper al pronuntarii hotarârii judecatoresti în functie de fazele procesului judiciar, însa subliniez necesitatea respectarii termenului rezonabil aplicabil procedurii, fara sacrificarea imperativului despagubirii în marja configurata de instanta europeana.

Tot conex temei numarului este si mecanismul exproprierii pentru cauza de utilitate publica, proces în cadrul caruia disputele legate de valoarea despagubirii au fost atribuite de legiuitor spre competenta solutionare sectiilor civile ale tribunalelor, prin hotarâri supuse doar apelului la curtile de apel. Si acest domeniu a reclamat, în chestiunea ante menționata,  interventia instantei supreme,  care prin Decizia nr.78/2021 pronuntata pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit ca ,, În interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, republicata, cu completarile ulterioare, în etapa judiciara a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despagubirilor, dispozitiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpreteaza extensiv, în sensul ca se tine seama atât de „expertizele întocmite si actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât si de criteriile legale prevazute de dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994”. A fortiori, în cauzele în care originea diferendului judiciar este reprezentata de o expropriere de fapt, competenta revine sectiilor civile, iar nu celor de contencios administrativ.

Ar fi gresit sa socotim ca specializarea contencios administrativ si fiscal este vaduvita de cauze având ca obiect tocmai proprietatea publica, din contra, aceste sectii sunt cele mai grevate, fiind malul în care se sparge valul imens de dosare unde se ridica atât probleme de drept administrativ si al urbanismului legate de trecerea unor bunuri din/în domeniul public, cât si unele care vizeaza administrarea si apararea acestuia, ba chiar aspecte de drept fiscal derivate din apartenenta bunului si încadrarea acestuia într-una dintre formele de proprietate.

În egala masura, grija pentru bunul public reprezinta un punct de interes inclusiv în materia  dreptului penal, unde desi a fost abandonata incriminarea infractiunilor contra avutului public,  totusi regasim art. 253 alin. (3) C. pen. care stabileste limite majorate de pedeapsa în cazul infractiunii de distrugere atunci când aceasta priveste un bun din patrimonial cultural si careia i se adauga infractiunile de coruptie (sau conexe) având la baza starii de fapt o conduita nelegala în legatura cu un bun proprietate publica.

La finele acestor rânduri, dupa o trecere în revista neexhaustiva a zonelor dreptului substantial unde se întâlneste problematica proprietatii publice, direct sau tangential, si sperând ca nu am nedreptatit celelalte materii în încercarea de a cartografia sumar ipostazele proprietatii publice pe scena juridica, închei având în minte imaginea lui Mark Twain spunând aproape sardonic „cumparati terenuri, nu se mai fabrica”, cu îndemnul la cumpatare si pretuire catre titularii dreptului de proprietate, fie ea publica sau privata.

Jud. dr. Madalina JEBELEAN

Curtea de apel Timisoara, Sectia I civila