Grupul editorial Universul Juridic

Decaderea reflecta în materia dreptului consecințele trecerii timpului. Indiferent ca se refera la dreptul substanțial sau la cel procesual, consecința neexercitarii prerogativei legale în interiorul unei anumite perioade de timp este stingerea dreptului însuși. O sancțiune atât de drastica este însa necesara, pentru ca exercițiul oricarui drept comporta limitari, uneori legate tocmai de trecerea timpului.

Privita din perspectiva terțului, decaderea poate marca finalul unei perioade de constrângere, al unei stari de incertitudine cu privire la propriile drepturi. Partea care a câștigat procesul în fața primei instanțe privește cu interes spre adversar, care are un termen scurt, de cel mult 30 de zile în materie civila, pentru a ataca hotarârea care îi este defavorabila. Finalul termenului, care atrage dupa sine decaderea parții din dreptul de a formula calea de atac, constituie pentru câștigatorul litigiului momentul definitivarii hotarârii, aceasta putând fi pusa apoi în executare.

Obiceiul doctrinei este de a privi decaderea prin ochii titularului dreptului marcat de trecerea timpului. Iata însa ca, schimbând unghiul percepției, decaderea poate reprezenta și o consolidare a unui drept, în antiteza cu tezele uzuale referitoare la efectul extinctiv al sancțiunii în cauza.

Pe de alta parte, o propunere legislativa recenta – PL-x nr. 594/2024 – ne ocazioneaza noi reflecții asupra decaderii și efectelor termenelor în materia procesului civil. Intenționând sa modifice dispozițiile art. 666 C. pr. civ., legiuitorul a readus, fara sa vrea, în prim plan necesitatea cunoașterii unor noțiuni aparent tehnice și aride, precum „titlu executoriu”, „hotarâre executorie”, „hotarâre definitiva”. Grație formei propuse pentru modificarea dispozițiilor art. 666 alin. (2) C. pr. civ., norma cu caracter inedit în legislația noastra, încuviințarea executarii silite a hotarârilor judecatorești ar urma sa aiba loc de catre instanța care pronunța hotarârea judecatoreasca executorie potrivit legii, odata cu pronunțarea acesteia. Însa, de esența noțiunii de „hotarâre definitiva” este respectarea unor etape procesuale marcate de respectarea unor termene, astfel ca manifestarea de voința și diligența parților au un rol principal în definitivarea hotarârii judecatorești. A pretinde instanței sa încuviințeze executarea în temeiul unei hotarâri a carei definitivare este, în multe cazuri, cu totul și cu totul în afara voinței instanței și, în principiu, plasata în viitor, reprezinta o forțare a mecanismelor legale care stau la fundamentul procesului civil.

În mod similar, aceeași propunere legislativa elimina, probabil dintr-o eroare, din sintagma „în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii”, de la art. 666 alin. (1) C. pr. civ., termenul „maximum”. Modificarea pare neimportanta, mai ales ca se refera la un termen care nu este imperativ, deci nu este sancționat cu decaderea, ci de recomandare, relativ. Cu alte cuvinte, înaintarea de catre executorul judecatoresc a cererii de încuviințare cu depașirea termenului de 3 zile nu are vreun efect extinctiv asupra executarii silite, indiferent ca textul legal cuprinde cuvântul „maximum” sau nu.

Daca vrem sa apelam la o reglementare similara, este suficient sa observam ca art. 426 alin. (5) C. pr. civ. instituie un termen de recomandare pentru redactarea hotarârilor judecatorești, de „cel mult 30 de zile de la data pronuntarii, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen sa fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult doua ori”. Necesitatea respectarii acestui termen ramâne aceeași, pentru protejarea intereselor parților, indiferent ca textul citat ar conține sau nu sintagma „cel mult”. Însa rolul acestor expresii, chiar atunci când nu au consecințe concrete, este de a transmite voința legiuitorului și de a sublinia importanța acestor termene. Atât în cazul art. 666 alin. (1), cât și în cazul art. 426 alin. (5) C. pr. civ., mesajul transmis de expresiile „maximum” și „cel mult” este acela de importanța a celeritații. Chiar daca sancțiunea care poate interveni nu este de natura procesuala – decaderea – ci se manifesta pe planul raspunderii disciplinare, legea trebuie sa cuprinda astfel de exprimari tocmai pentru a atrage atenția asupra incidenței unui principiu pe care îl regasim atât în art. 21 alin. (3) din Constituția României – „solutionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, cât și în art. 6 alin. (1) C. pr. civ., care instituie principiul judecarii procesului într-un „termen optim si previzibil”. Nu mai amintim aici și ampla jurisprudența a Curții Europene a Drepturilor Omului pe marginea dreptului fundamental la un proces echitabil, consacrat de Art. 6 din Convenția Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale (CEDO), care se refera de asemenea la respectarea termenului rezonabil.

Prin urmare, termenele de drept substanțial și cele de drept procesual limiteaza în timp exercițiul unor drepturi și chiar existența drepturilor în sine. Scopul acestei limitari este reprezentat de necesitatea exercitarii complementare a altor drepturi, aparținând altor subiecte de drept, fara temerea de a încalca prerogativele titularilor drepturilor stinse prin decadere, sancționați astfel pentru ca nu au facut uz de respectivele drepturi o perioada rezonabila de timp. Pe planul dreptului substanțial, decaderea protejeaza securitatea juridica. Pe planul dreptului procesual, decaderea asigura termenul rezonabil de judecare a procesului. Contribuțiile autorilor din cadrul acestui numar al Revistei Române de Jurisprudența vor ilustra aceste idei. Opiniile și soluțiile practice care acopera o varietate impresionanta de domenii vor confirma ca instituția decaderii constituie un element esențial al dreptului, care transcede definirii acestuia ca o simpla sancțiune. O regasim în dreptul comun, dar și în ramurile speciale ale dreptului muncii, dreptului insolvenței, dreptului proprietații intelectuale, dreptului asigurarilor, ca sa amintim numai câteva domenii.

Un mecanism atât de rafinat și de complex, cu atât de multe fațete, presupune o abordare responsabila atât din partea autorului legii, cât și a interpretului acesteia. Înțelegerea profunda a modului în care decaderea este inserata tapiseriei complicate a dreptului privat este o necesitate, motiv pentru care acest demers editorial își demonstreaza, fara artificii de imagine, utilitatea deplina.

Jud. drd. Roxana STANCIU